Jurnal American

Jurnal American

28.07.2001

Prima senzatie cand am pasit pe JFK - aeroporul din New York - a fost una de deprimare... Asteptam sa vad un aeroport imens, viu colorat, cu flori ornamentale ici-colo, care sa dea acea nota de rafinament specifica unei civilizatii avansate, cu oameni gata sa te intampine cu un "Hello! Bun venit in SUA! Cum te-as putea indruma?".

M-au incalzit doar vorbele lui Liviu - un oceanograf roman, poposit si el pe taramurile "Lumii Noi" la bordul aceluiasi avion care m-a adus pe mine. Povestea sumara a celor peste cinci ani pe care i-a petrecut aici, in State, mi-a dat nitel optimism si m-a facut sa strabat mai usor culoarele gri, anoste, cu scari rulante nefunctionale la capatul carora o negresa te-ntreba: "Cetatean american?" - atragandu-ti atentia asupra unei placute de selectie (ca la lagar) - "Straini sau imigranti - pe aici".

Trecuta cu bine prin controlul pasaportului si al bagajului (foarte superficial), am pasit in tara la care atatia romani fara posibilitati viseaza. O tara de vis? Zambesc.

Nu o tara in care lumea e normala si e tratata normal. Nici acum, dupa cinci zile aici, nu-nteleg de ce nu simt nimic extraordinar; din contra : totul mi se pare normal!

Mi se pare normal sa traiesti decent, intr-o casa decenta, sa ai o slujba decenta. Mi se pare normal sa ai parte de respect si la randul tau sa respecti pe cel de langa tine. Mi se pare decent sa ceri si sa obtii cea ce ti se cuvine.

Dar poate ca anormalitatea vine aici, in State, tocmai din prea multa normalitate. De pilda, orice reprezentant al autoritatii se opreste langa tine si te-ntreba -atunci cand doresti ceva - " Cum va pot ajuta?". Dar asta nu inseamna neaparat ca urmatoarele cuvinte care ii vor iesi din gura nu vor fi : "Imi pare rau dar nu e sub autoritatea mea; nu va pot ajuta."

Si tot la capitolul normalitate - sa zicem - intra si faptul ca atunci cand te simti cel mai puternic nu-ti prea mai pasa si nu te mai intereseaza de nimeni. Cam asa se face ca nu m-a surprins, cautand oficiul "Tarom" - Romania, in cadrul aeroportului JFK, un om de ordie sa ma indrume spre una din liniile de transport asiatice. Uf, halal cultura!

Insa pe cine sa arunci mai intai vina daca, privind in jur, observi ca New York-ul este o "citronada" de cultura, cu istorie scurta, incropita din zeci de alte culturi. Negrii sunt peste 40% din populatia NY-ului, dupa cate mi-am dat eu seama - asta daca nu cumva albii se ascunsesera de caldura prin birourile din zgarie nori. Si-ar mai fi inca o portie larga de indieni, pakistanezi, chinezi - asiatici - si , evident, nelipsitii spanioli,... printre alte natii. Gustul de acru ramane in urma constatarii ca aceste "minoritati majore" fac, in principiu, munca de jos; sunt "sclavii" moderni ai unei civilizatii moderne.

Insa, chiar si cat ii priveste pe acestia, nu se poate spune ca lipseste acea normala protectie a munci si apreciere a efortului. Si asta n-am putut sa nu admir in America: respectul fata de om, fata de ceea ce reprezinta si ceea ce exprima fiecare.

Am intuit acest respect in grija ce se acorda sanatatii fiecarui cetatean, in felul cum esti tratat in orice local public, in toate facilitatile care ti se pun la dispozitie, in bunavointa oricarui angajat si chiar si in spritul de optimism care pare sa insoteasca pe toata lumea de aici. Zicala e ca "Optimismul atrage lucruri bune si zambetul naste zambete".

Ce e drept, nu am vazut inca aici oamenii cu fetele triste si posomorate care te opreau din drum la orice pas in Romania. Iar asta ma face si pe mine sa fiu mai optimista si sa-mi indulcesc starea de spirit.

Cineva imi spune acasa ca am sa ma simt bine si ca America ma reprezinta. Asa e. Vad o lume vioaie, gata mereu pentru o schimbare radicala, dar totodata vad o lume atat de tanara si atat de conservatoare in sufletul ei, in cat aproape ca ma sperie.

Si atunci, oricat de mult m-ar captiva privelistea varfurilor stralucinde ale New York-ului vazut de la inaltimea giganticei Empire State Building, oricat de interesanta m-ar parea "lectia" de istorie exempificata pe "Freedom Way" ("Drumul Libertatii") din Boston, oricat de aventuroasa ar fi o croaziera pe ocean, in cautare de balene pe langa Cap Code,... nu pot sa nu respir o clipa si sa ridic o geana spre ziua in care, trezindu-ma din acest neasteptat "vis american", va voi putea strange din nou in brate pe fiecare dintre voi, cei care-mi sunteti partasi acestui fir de gand, trimis de-aici, de peste-atatea ape....

Cu inima zburdalnica, aceeasi,

Denisa