Jurnal American (2)
8/2/01
Suna chiar ridicol. Nu insa si pentru americani. Ei au ridicat un adevarat monument acestei pietre din Playmouth ("The Rock") - unde, in 1620, pilgrimii de pe Mayflower au pus pentru prima oara piciorul pe Noul Continent. Atunci nu aveau cu ei decat constiinta culturii engleze, cateva animale si credinta intr-un Dumnezeu milostiv si atotputernic. Si au fost de ajuns acestea pentru ca, ajutati de indienii Wampanoag, pilgrimii sa supravietuiasca in noul habitat, sa-si adapteze viata la acesta si sa dea nastere la ceea ce numim astazi Noua Anglie -
"Plimoth Plantation" (Plimoth e vechiul nume al orasului Playmouth) - zona pe care am vizitat-o chiar azi (01 august 2001), recreaza intr-un mod absolut inedit atmosfera unui secol demult apus. Introducerea o constituie un filmulet despre viata si ocupatiile pilgrimilor - prezentat in Centrul de Vizitare. Strabati apoi aleile umbrite de copaci si plante ce erau cultivate sau cunoscute in epoca, spre satucul pilgrimilor. Asta evident, dupa ce te-ai dezinfectat - la propriu - pe talpi si pe maini de orice boli ale prezentului, boli ce ar putea dauna animalelor pe care oricum (din nesansa) nu le-am putut admira in satuc; tocmai gasisera un motiv - l-am uitat - sa le scoata din soare si de sub privirile curiosilor vizitatori.
Asezat pe malul Golfului Cape Cod, satucul pilgrimilor ("Pilgram Village") te intampina cu un aer linistit, de tara, cu casute mici construite din lemn, in care gasesti la tot pasul cate un satean care sa-ti raspunda cu bunavointa, intr-o engleza veche - shakespeare-iana as zice - la orice curiozitate. Fiecare personaj face ceva: femeile brodeaza, croseteaza, strang buruieni in gradina, ori coc la cuptor paine din malai indian (iese ca o mamaliga); barbatii lucreaza pamantul, vaneaza, ori construiesc case..... Hainele, accentul si perseverenta lor actoriceasca de nu-ntelege nimic din timpurile ce-au avut sa vina dupa anii de-nceput de veac al XVII -lea m-au facut sa ma simt pierduta prin 1600 si... ore bune; si fara vreun regret sau vreun suspin. Ci poate doar un zambet anonim: ce-ar fi sa facem si noi un "Dacia World", s-o populam cu daci, cu dace si Zalmocsi.....? Si sa rescriem istoria adevarata, nu cea deochiata de vreun Bram Stocker si revitalizata in te miri ce... "
Desprinsa din reverie, am inaintat in povestea unei istorii scurte - dar apartinand unor oameni care stiu, fara doar si poate, sa o lungeasca, - si am patruns in lumea indienilor Wampanoag. Aici, cu aceeasi ospitalitate, doua indience tinere mi-au povestit despre cum gatesc ele supa de curcan salbatic, facandu-mi chiar si o demonstratie la focul aprins intre corturile de lemn.
O indianca mai in varsta, care m-am gazduit pentr-un popas in cortul ei, mi-a dezvaluit cu tristete despre decimarea poporului ei peste timpuri; doar vreo patru mii de descendenti din tribul ei de indieni mai sunt acum pe intinsul Americii... Si cand te gandesti ca acum numai cateva sute de ani ei reprezentau, practic,
Am parasit "Plimoth Plantation" impacata doar cu gandul ca urmatoarea mea oprire e "Cramberry World" - lumea cultivarii, recoltarii si pregatirii acelor fructe rosii, micute si ovale ce pot fi gasite doar in Massachussets si, nitel, prin Texas. Cum nu sunt un mare fan al povestilor despre tehnologia cultivarii etc... , pot spune ca partea cu adevarat interesanta si asteptata - nu spun cum! - a acestei experiente a fost degustarea. Cu alte cuvinte mi-am umplut stomacul de suc de cramberry; si am avut de "lucru": cramberry simplu, cu capsuni, cu mure, cu mandarine, cu mango, cu mere... Ma-ntelegeti. Asa ca, pentru cinci minute, va rog eu, nu mai pomeniti "suc de cramberry", ok?
Eh, oricum "totul e bine cand se incheie cu bine", asa ca - fara sa fac multe nazuri - am trecut doar pe la standul de carti postale din magazinul de suveniruri ce-ti sta in cale la iesirea din orice "mizilic" de muzeias ai vizita pe-aici, si, trecand pe la volanul unei Toyote (ce imi inchipui ca a memorat singura drumul catre casa), am reusit sa ajung "in fata" voastra sa va dau veste despre cele ce se mai petrecura.
Cu gand zburdalnic, aceeasi,
Denisa
No comments:
Post a Comment