DIN DORINTA DE A DEMONSTRA CA SE POATE!!!

DIN DORINTA DE A DEMONSTRA CA SE POATE!!!

Denisa Dobrin-Donnelly

(10/16/02)

Pentru cei care inca mai curajul sa viseze si sa spere...

Recunosc, nu credeam ca mai exista inca persoane atat de sensibile (in sens bun, spiritual) ca tine si atat de altruiste - as spune pana la limita propriului sacrificiu. Chiar ma intreb, fara sa intentionez sa te jicnesc, daca intr-adevar simti, crezi in ceea ce spui si actionezi precum vorbesti, ori ceea ce scrii sunt doar "cuvinte ce din coada au sa sune".

Nu cred ca te cunosc si nu stiu ce varsta ai. "Inocenta" ta insa ma incanta. Incerci sa te lupti cu mori de vant mergand cu pietul dezvelit inainte. :-) Sunt si alte metode de a "invinge"; nu numai cele "vitejesti". Poti cauta sa "faultezi" sistemul morilor. Sau, daca asta ti se pare prea dezonorant si compromitator, atunci poti macar sa incepi prin a vedea ca o moara are suruburi, motorase ori palete pe care le poti rand pe rand birui. Si asta nu-ti va face victoria cu nimic mai mica decat daca ar fi sa te iei la tranta cu tot sistemul. Esti doar un om, nu esti un zeu. Desi te rog sa continui sa gandesti ca un zeu; iti repet, esti minunat.

Sa-ti spun drept, eu una nu am "premeditat" plecarea mea in State. Ba chiar pot zice ca doua-trei luni inainte de a primi " verde" de la consulatul SUA din Bucuresti nici macar nu indrazneam sa visez la tinutul American. Si asta pentru ca in anul precedent intamplarii (aproape acum 2 ani) incercasem sa vizitez pentru o saptamana Statele, de Pasti, iar sperantele mi-au fost ingropate la poarta Ambasadei.

Am ajuns in America din DORINTA DE A DEMONSTRA, cui vrea si mie insami (mai ales), CA SE POATE!!! Si am ramas un timp fiindca am vazut ca se poate trai mai bine. Si asta fara a ma sacrifica pe plan uman, sufletesc si - indraznesc sa spun - chiar spiritual. Daca un prostanac ce nu a fost in stare sa termine liceul isi permite aici sa aiba un trai decent , o masina, o slujba si o casa si isi permite sa viziteze Las Vegas-ul atunci ma intreb, cu ce sunt eu mai prejos sa nu imi permit? Pentru fatul ca sunt obligata moral sa fiu o alta "generatie de sacrificiu"? Pierzandu-ne in iluzii am ajuns unde suntem; ca vai de noi. Fara mandrie, fara un cuvant de spus in fata lumii ori a... NATO... Ne temem si sa ne dorim mai binele de spaima ca ne vom cufunda mai mult in noroi.

As vrea sa mai avem un Stefan cel Mare; dar sunt prea multi politicieni corupti care sa-l ingroape in fiecare dintre noi pe bravul Stefan. Iar noi insine suntem prea umani sa ne mai permitem sa fim un asemenea Stefan. Umaniatatea din noi l-a omorat pe Stefan. A fost necesar sa ne schimbam si sa ne adaptam vremurilor. Altfel, poate ca am fi murit demult ca natie, sub viciile vremurilor, istoriei... Nu mai traim pe timpul lui, ca atare trebuie sa gasim in noi iscusinta de a inventa alte metode prin care sa ne impunem si sa rezistam ca tara, ca popor, ca natie, ca oameni, ca indivizi.

Faptul ca mi-a fost negat dreptul de a calatori liber unde vreau si cand vreau m-a convins sa fac tot posibilul sa rup barierele si sa depasesc starea de "plans de propria-mi mila". Am trecut si eu prin stadiul in care am zis - "Daca America n-are nevoie de mine nici eu n-am nevoie de America" sau "Fie painea cat de rea, tot mai bine-n tara mea". Si inca mai cred asta, cu taota pasiunea cu care Miron, de pilda, incearca sa ma convinga ca nu voi mai simtii asa pentru multa vreme si ca "am sa ma obisnuiesc cu gandul" ca aici e mai bine ca acasa; ca aici e "acasa", noul "acasa". Daca vrei, pentru mine asta este discutia majora - UNDE E ADEVARATUL ACASA?

Oricum, revenind la subiect, putin timp inainte de a primi in sfarsit viza SUA am decis ca TREBUIE SA SE POATA. Am inchis ochii; am schitat un plan de actiune - prea simplu ca sa poata fi depistat ori gandit si faultat de catre un sistem prea dedicat nimicirii celor mici, jalnici si cu ganduri vaste ca mine, ori ca tine... iar cand am deschis in sfarsit ochii lacrimile mi-au innecat glasul. Dar tot am putut sa strig: "SUNT IN NEW YORK!!!"

Inca mai vizitez New York-ul, caci am prieteni acolo. Si crede-ma, nu de putine ori, cand trec de banalul zilnic si realizez din nou, cu ochii mintii, ca sunt acolo ma trezesc tipand in mijlocul strazii: "SUNT IN NEW YORK!!!"

Si asta pentru ca inca mai stiu cat de multi acasa inca mai viseaza la a spune acest lucru. Si pentru ca nu demult chiar eu vedeam impozantele cladiri pe ecranul tv fara a-mi pune macar problema ca voi putea reusi sa ma trezesc intr-o dimineata privind la aceleasi cladiri pe fereastra.

Va rog, ..... va implor CREDETI, DORITI-VA si SPERATI!!! Se poate, oricat ar fi de greu si dificil emotional, financial, uman.... posibil.