Restless soul
No arms can hold
My restless soul.
When birds will sing
In woods of gold
Or bitterness my eyes
Unfold…
No arms can hold
My restless soul.
Copyright ©2002 Denisa S Dobrin
Wednesday, March 29, 2006
Hayku
Denisa Dobrin - 9/26/01
Windows
Spread your wings now, heart! (Bring your wings up heart!)
Winter is closing its doors;
Open my windows...
†
Ode to tragedy
The wind blows my tears
Message of pain and relief
This tragedy ends
†
Clouds
This storm hides the light
Behind the clouds of heaven;
Only my hope shines.
(29.sept.2001)
†
Sunset of lovers
Like the death of the Phoenix
In the lands of mourn.
(09oct.2001)
Tears of blood (*-Sep. 11, 2001)
Tears of blood
Denisa Dobrin
Denisa Dobrin
Well, sure, you covered my symbols with mud
The stone is crying with tears of blood,
But hearts are still beating
Beneath ruble and dust
And I am alive to sing:
"Terror won't last!"
I'll smile and I'll play
I will speak loud and clear,
'Cause love has a way
And my God is near.
You can reach my friends,
You can reach all my buildings,
I won't let you ever mess with my feelings!
Don't mess with my feelings!
Refrain:
Tears of blood and pain in my heart
You wounded me deep but I'll find my way out;
Tears of blood are grieving my soul
But no matter what I will win this war!
My life is a thunder and my days are dust
The hope of “tomorrow” heals shadows of past
My heart is a window for candles of souls
My tears are rain for flowers and goals
My freedom is saint!
My freedom is saint!
DIN DORINTA DE A DEMONSTRA CA SE POATE!!!
DIN DORINTA DE A DEMONSTRA CA
Denisa Dobrin-Donnelly
(
Recunosc, nu credeam ca mai exista inca persoane atat de sensibile (in sens bun, spiritual) ca tine si atat de altruiste - as spune pana la limita propriului sacrificiu. Chiar ma intreb, fara sa intentionez sa te jicnesc, daca intr-adevar simti, crezi in ceea ce spui si actionezi precum vorbesti, ori ceea ce scrii sunt doar "cuvinte ce din coada au sa sune".
Nu cred ca te cunosc si nu stiu ce varsta ai. "Inocenta" ta insa ma incanta. Incerci sa te lupti cu mori de vant mergand cu pietul dezvelit inainte. :-) Sunt si alte metode de a "invinge"; nu numai cele "vitejesti". Poti cauta sa "faultezi" sistemul morilor. Sau, daca asta ti se pare prea dezonorant si compromitator, atunci poti macar sa incepi prin a vedea ca o moara are suruburi, motorase ori palete pe care le poti rand pe rand birui. Si asta nu-ti va face victoria cu nimic mai mica decat daca ar fi sa te iei la tranta cu tot sistemul. Esti doar un om, nu esti un zeu. Desi te rog sa continui sa gandesti ca un zeu; iti repet, esti minunat.
Sa-ti spun drept, eu una nu am "premeditat" plecarea mea in State. Ba chiar pot zice ca doua-trei luni inainte de a primi " verde" de la consulatul SUA din Bucuresti nici macar nu indrazneam sa visez la tinutul American. Si asta pentru ca in anul precedent intamplarii (aproape acum 2 ani) incercasem sa vizitez pentru o saptamana Statele, de Pasti, iar sperantele mi-au fost ingropate la poarta Ambasadei.
Am ajuns in
As vrea sa mai avem un Stefan cel Mare; dar sunt prea multi politicieni corupti care sa-l ingroape in fiecare dintre noi pe bravul Stefan. Iar noi insine suntem prea umani sa ne mai permitem sa fim un asemenea Stefan. Umaniatatea din noi l-a omorat pe Stefan. A fost necesar sa ne schimbam si sa ne adaptam vremurilor. Altfel, poate ca am fi murit demult ca natie, sub viciile vremurilor, istoriei... Nu mai traim pe timpul lui, ca atare trebuie sa gasim in noi iscusinta de a inventa alte metode prin care sa ne impunem si sa rezistam ca
Faptul ca mi-a fost negat dreptul de a calatori liber unde vreau si cand vreau m-a convins sa fac tot posibilul sa rup barierele si sa depasesc starea de "plans de propria-mi mila". Am trecut si eu prin stadiul in care am zis - "Daca
Oricum, revenind la subiect, putin timp inainte de a primi in sfarsit viza SUA am decis ca TREBUIE SA SE POATA. Am inchis ochii; am schitat un plan de actiune - prea simplu ca sa poata fi depistat ori gandit si faultat de catre un sistem prea dedicat nimicirii celor mici, jalnici si cu ganduri vaste ca mine, ori ca tine... iar cand am deschis in sfarsit ochii lacrimile mi-au innecat glasul. Dar tot am putut sa strig: "SUNT IN NEW YORK!!!"
Inca mai vizitez New York-ul, caci am prieteni acolo. Si crede-ma, nu de putine ori, cand trec de banalul zilnic si realizez din nou, cu ochii mintii, ca sunt acolo ma trezesc tipand in mijlocul strazii: "SUNT IN NEW YORK!!!"
Si asta pentru ca inca mai stiu cat de multi acasa inca mai viseaza la a spune acest lucru. Si pentru ca nu demult chiar eu vedeam impozantele cladiri pe ecranul tv fara a-mi pune macar problema ca voi putea reusi sa ma trezesc intr-o dimineata privind la aceleasi cladiri pe fereastra.
Va rog, ..... va implor CREDETI, DORITI-VA si SPERATI!!! Se poate, oricat ar fi de greu si dificil emotional, financial, uman.... posibil.
Scrisoare catre o amica
Scrisoare catre o amica
E minunat sa stii ca sunt persoane care se gandesc la tine; iar eu, mai mult de atat nici nu-mi doresc.
Am plecat din tara doar cu speranta ca voi izbandi. Dumnezeu (si soarta) mi-a dat un "branci", o lacrima de noroc si acum simt ca am tot ce mi-as putea dori.
Sunt inca pe listele inspectoratului scolar, ca prof. substitutor, dar deocamdata nu m-au chemat sa lucrez (ce e drept vacanta aici abia s-a terminat de doua zile, asa ca mai e timp). Abia reintru in firescul american.
Am plecat din tara cu viza de logodnica de data asta, nu cu bursa si nici cu viza turistica; pe asta n-am reusit sa o mai obtin, iar facultatea aici costa enorm (peste 20.000$ / an).
Sunt intr-un moment din viata cand am totul si n-am nimic, decat o speranta si credinta in Dumnezeu. Dar nu disper. Mi-am facut cativa prieteni buni in New York; am reusit sa dau si de cativa romani - chiar si baiatul vecinilor mei din valcea e pe aici... Asa ca ma simt din ce in ce mai sigura pe mine. Insa... stii cum e cand depinzi de niste hartii. Sau poate ca nu stii...
Pe 10 iunie am interviul pentru green card temporar. Daca totul merge bine, poate ca voi fi nitel mai vesela. Pana atunci, sunt fericita cat mai am timp; fiindca deocamdat'... nu mai am ce sa pierd. Nu am nimic, nici un statut, nici un suport financiar, ... nimic. Dar ma am pe mine si, din fericire, sper ca am si prieteni buni (adevarati, vreau sa spun).
In viata nu e niciodata prea tarziu sa o iei de la capat. Si apoi, eu cred in spusele lui Cioran: "Viata nu e nimic fara un pic de nebunie". Plecand spre nimic, de data asta, am riscat enorm de mult. Si tot ce sper e sa nu fi fost un risc inutil.
Pe zi ce trece ma conving ca, uneori, cand simti ca nu mai ai nimic de pierdut, e bine sa stii sa si risti sa te arunci in gol.
Ganduri de micuta acrobata, care a prins o funie in zbor....
Mi-e dor de voi si de veselia noastra inocenta! Si vreau sa stii ca sunt mereu cu voi; de cate ori danseaza cineva, dansez si eu. Viata e un ring de dans; iar eu nu pot sa stau jos. Danseaza cu mine Stef! Traieste viata cat mai poti. E atat de scurta si e atat de pacat sa fi las si sa stai jos de teama ca alti te vor calca pe picior!
Ne despart 12 ore si un ocean imens de zbor... Dar sufleteste, ... vorbesc cu tine ca si cum esti numai peste drum, sau in celalalt colt de Bucuresti.
Pe curand, Stefania!
Pe curand....
Jurnal American (5)
Jurnal American (5)
6/23/02
Dar sa va spun pe unde am mai umblat. Am pornit-o din
Salem, aflat la vreo o ora jumate de Boston - cu masina - si-a legat numele de legenda asa-ziselor vrajitoare ucise acolo acum aproape doua secole, in toiul inchizitiei si "terorii" din partea bisericii catolice. centrul vechi al orasului adaposteste Muzeul si Satul Vrajitoarelor, iar strada principala e garnisita cu magazinase unde poti gasi orice in materie de magie (fie ea alba ori neagra).
Satula de atata obscuritate, am zis sa ies la lumina si sa o "intind" spre citadela realismului american, unde "Time is money" mai mult ca oriunde. World Street e acolo sa o dovedeasca.
New York-ul m-a primit cu bratele deschise si m-a lasat sa-i traversez majoritatea podurilor. De pe poduri, mai ales de la nivelul superior al magnificului
Nu stiu de ce, nu pot sa-mi explic, insa desi New York este si in Queens, Brooklin, Albany... pentru mine numele reprezinta Manhattan - peninsula faimei, banilor si a zgarie-norilor.
Un localnic imi spune ca in
Ce loc iti poate permite sa vezi ce usor e sa te joci cu viata si banii mai bine ca un ghetou la marginea caruia cazinourile isi ridica impresionantele cupole aurite pentru a umbri oceanul.
De ceva vreme voiam sa vizitez acest "
Ei, cat ma priveste cam aici se termina aventura ultimelor saptamani petrecute in America. Saptamana viitoare s-ar parea ca se lasa cu barbaque la Cape Cod. Pai ce, numai canadieni....? :-)
Toate cele bune si o viata ceva mai vesela,
Denisa
Jurnal American (4)
Jurnal American (4)
9/11/2001
Nu este departe timpul cand "911" era un numar pe care il auzeam doar la televizor, in filmele americane de actiune. Insemna, de obicei, ca ceva teribil s-a intamplat sau e gata sa se intample.
Dar filmele sunt filme si, cel mai adesea, nu te astepti sa devina realitate. Pe de alta parte, insa, este deja cunoscut ca realitatea intrece uneori si cele mai pesimiste "scenarii" pe care le-ar putea cineva imagina.
Cine si-ar fi inchipuit de pilda ca va veni o vreme cand cifrele salvatoare vor avea o cu totul si cu totul alta rezonanta, alta semnificatie, alt raspuns. O vreme cand "9.11" va fi consemnat ca o data fatidica in istorie si in viata a mii de civili americani.
Lumea intreaga este inca in stare de soc acum, la ora la care scriu aceste randuri. Luminile New York-ului se aprind si-n seara asta, dand atmosfera unui final de ziua obisnuit. Numai ca-n asta-seara fiece lumina pare sa fie o lumanare. Este o liniste funebra si o goliciune pe strazi cum nu a mai vazut sudul Manhattan-ului decat in sf-uri, poate...
Un gol imens, de nedescris este si in sufletele atator rude si apropiati care abia acum incep cu adevarat sa simta lipsa celor care nu s-au intors acasa, cum faceau, in mod normal, la finalul unei zile de lucru obisnuite. Pasagerii si echipajele a patru avioane americane - adica peste 350 de persoane - nu au ajuns la destinatia pe care si-o propusesera. Mii de oameni si-au gasit sfarsitul intre peretii de sticla, otel si beton sau sarind de la etejele superioare ale, odata, impresionantului centru de financiar
Cred ca nu a trecut o luna de la ziua cand chiar eu eram inca acolo, sus, "on top of the world" (cum denumea o reclama locul ce depaseste ca inaltime
Sunt momente in care te intrebi: "Doamne, cata ura trebuie sa suporte pamantul asta si cat timp, oare, o sa ne mai suporte?"...
Cate suflete trebuie sa pluteasca acum deasupra Americii.....
Oarecum aceeasi,
Denisa
Jurnal American (3)
Jurnal American (3)
8/20/01
Trebuie sa recunosc, locul acesta ma defineste cel mai bine dintre toate cele pe care le-am vizitat pana acum. Aici, oricat de inalt ai fi, esti un soricel ce incearca sa se strecoare printre muntii-hoteluri si "cat"-cazinouri in fata carora domnisoare zambitoare te imbie-nauntru sa degusti sampanie si coqteil-uri gratuite in timp ce-ti pierzi banii la sloturi. Dar ce conteaza cat timp lumea rade!? Aici te simti noaptea ca ziua si ziua ca noaptea, si pare ca esti in Las Vegas de-un an, si ca-l stii pe de rost, dar nu-l stii nici pe sfert, iar cand pleci vrei sa crezi c-ai ajuns doar de-o ora.
In Las Vegas, oh, Doamne, razi si cand pierzi! Viata ta e-o moneda si o joci la ruleta. De castigi esti o doamna si de pierzi esti un joc; iarmarocul de cipsuri te-nvarte pe degete; vezi doar negru in fata, speri un rosu noroc si-ti pui totul in numerele de ghioc..... Ei Las Vegas-ul e un loc unde ... se poate mai bine si unde doar visul ramane.
Pasind rar pe "Strip" - strada principala - pornesc din Egipt, tara regala. Salut faraonii si pe Nefertitis, iar sfinxul se-nchina privind lumea cu plictis.
Insa pierd piramida in colbul desertic si-n fata-mi rasare castelul cel mistic. Merlin ma vrajeste de pe zidul cetatii ce "Excalibur", simplu si scurt, se numeste. Sunetul rece, roial, de trompeta se contopeste in zarva de peste strada.
"I want to be a part of it, New York, New York!". Zgarie norii izbucnesc spre soare in mijlocul roler-coster-ului in care mi-am pierdut vocea pentru vreo jumate de seara. Vizavi "MGM Grand"-ul graieste cu fala despre miliardari ce-si dau banii pe nada; iar leii pazesc la averi infinite ce deschid paradisul de priviri interzise.
Aici e-nceputul. Ca-n Las Vegas vezi lumea. Vezi Rio (cu carnavalul cel vejnic in floare), Parisul (cu Turnul Eiffel si Arcul de Triumf - in marime naturala), Venetia (cu Palatul Dogilor, Canal Grande si Capela Sixtina, cu gondole ce te poarta spre muzeul in care Madame Tousseaux e-ntre "stele" regina) si nu in cele din urma zici "Ave!" - vazandu-l pe Caesar printre nimfe romane.
Si asta nu-i totul. De fapt nu-i nimic. Pai Vegas-ul nu-i Vegas fara "Belagio" - hotelul de peste un miliard de dolari (in care si baia comuna-i din marmura). In curtea sa, la fiece 15 minute e un spectacol artizanal de neimaginat. Apoi mai e "The Mirage", unde vulcanul erupe constant spre extazul oricarui spectator. Si mai e "Tresure Island" - cu piratii ce-si pastreaza comorile dupa orisice lupta cu flota engleza.
Oh, ce nebunie! Te pierzi luat de val si tie greu sa mai cauti iesire. Cand totusi ajungi la liman si crezi ca nu are ce sa mai fie, poti admira Vegas-ul de la-naltime. Din "Stratosfera", turnul "de paza", coaster-ul te poarta incet catre baza. Un ultim fior, asa la-naltime, ti-l da "The Shut" - ce te-mpusca spre varf si te lasa apoi sa cazi liber.
Ei, aiasta-i Nevada! Si-ar mai fi Arizona. Trecand de "Big Dig" - Marea lor Sapatura :-) o hidrocentrala, ceva gen Portile de Fier a noastra - patrunzi pe taramul triburilor de indieni, cactusilor, padurilor de Joshua si al faimosului... Mare Canion. Si va spun trei' sa fie mare, de vreme ce eu n-am vazut decat partea vestica si asta nu se mai sfarsea. Cat despre Colorado, ... de la inaltime, ai zice ca-i o poteca, jos, printre ruine.
Indienii cu pene nu i-am intalnit, insa am facut cunostinta cu un vechi trib - Hualla pai (pai= popor). Oameni pasnici, de treaba, obisnuiti cu caldura de 50 de grade vejnic afara....
Frumos Canionul, un western in derulare! Si inca salbatic - minune mare!
Cat despre Las Vegas, Dan - ghidul - spunea ca vreo 700 000 de persoane se muta aici pe an; 14 scoli se cer anual a fi construite si nimic nu poate opri expansiunea acestui petec de verdeata din marginea desertului Nevadei - care e statul cu cea mai rapida dezvoltare din SUA ultimilor ani.
Nu ma intrebati cum se face, caci eu nu am intalnit decat pensionari care chiar traiesc in Vegas. Restul doar il viziteaza.
Dar vesti bune: aici inca mai au vacante locuri de munca bine platite! Veniti repede pana nu se ocupa!
Cu gand zburdalnic, aceeasi,
Denisa
Jurnal American (2)
Jurnal American (2)
8/2/01
Suna chiar ridicol. Nu insa si pentru americani. Ei au ridicat un adevarat monument acestei pietre din Playmouth ("The Rock") - unde, in 1620, pilgrimii de pe Mayflower au pus pentru prima oara piciorul pe Noul Continent. Atunci nu aveau cu ei decat constiinta culturii engleze, cateva animale si credinta intr-un Dumnezeu milostiv si atotputernic. Si au fost de ajuns acestea pentru ca, ajutati de indienii Wampanoag, pilgrimii sa supravietuiasca in noul habitat, sa-si adapteze viata la acesta si sa dea nastere la ceea ce numim astazi Noua Anglie -
"Plimoth Plantation" (Plimoth e vechiul nume al orasului Playmouth) - zona pe care am vizitat-o chiar azi (01 august 2001), recreaza intr-un mod absolut inedit atmosfera unui secol demult apus. Introducerea o constituie un filmulet despre viata si ocupatiile pilgrimilor - prezentat in Centrul de Vizitare. Strabati apoi aleile umbrite de copaci si plante ce erau cultivate sau cunoscute in epoca, spre satucul pilgrimilor. Asta evident, dupa ce te-ai dezinfectat - la propriu - pe talpi si pe maini de orice boli ale prezentului, boli ce ar putea dauna animalelor pe care oricum (din nesansa) nu le-am putut admira in satuc; tocmai gasisera un motiv - l-am uitat - sa le scoata din soare si de sub privirile curiosilor vizitatori.
Asezat pe malul Golfului Cape Cod, satucul pilgrimilor ("Pilgram Village") te intampina cu un aer linistit, de tara, cu casute mici construite din lemn, in care gasesti la tot pasul cate un satean care sa-ti raspunda cu bunavointa, intr-o engleza veche - shakespeare-iana as zice - la orice curiozitate. Fiecare personaj face ceva: femeile brodeaza, croseteaza, strang buruieni in gradina, ori coc la cuptor paine din malai indian (iese ca o mamaliga); barbatii lucreaza pamantul, vaneaza, ori construiesc case..... Hainele, accentul si perseverenta lor actoriceasca de nu-ntelege nimic din timpurile ce-au avut sa vina dupa anii de-nceput de veac al XVII -lea m-au facut sa ma simt pierduta prin 1600 si... ore bune; si fara vreun regret sau vreun suspin. Ci poate doar un zambet anonim: ce-ar fi sa facem si noi un "Dacia World", s-o populam cu daci, cu dace si Zalmocsi.....? Si sa rescriem istoria adevarata, nu cea deochiata de vreun Bram Stocker si revitalizata in te miri ce... "
Desprinsa din reverie, am inaintat in povestea unei istorii scurte - dar apartinand unor oameni care stiu, fara doar si poate, sa o lungeasca, - si am patruns in lumea indienilor Wampanoag. Aici, cu aceeasi ospitalitate, doua indience tinere mi-au povestit despre cum gatesc ele supa de curcan salbatic, facandu-mi chiar si o demonstratie la focul aprins intre corturile de lemn.
O indianca mai in varsta, care m-am gazduit pentr-un popas in cortul ei, mi-a dezvaluit cu tristete despre decimarea poporului ei peste timpuri; doar vreo patru mii de descendenti din tribul ei de indieni mai sunt acum pe intinsul Americii... Si cand te gandesti ca acum numai cateva sute de ani ei reprezentau, practic,
Am parasit "Plimoth Plantation" impacata doar cu gandul ca urmatoarea mea oprire e "Cramberry World" - lumea cultivarii, recoltarii si pregatirii acelor fructe rosii, micute si ovale ce pot fi gasite doar in Massachussets si, nitel, prin Texas. Cum nu sunt un mare fan al povestilor despre tehnologia cultivarii etc... , pot spune ca partea cu adevarat interesanta si asteptata - nu spun cum! - a acestei experiente a fost degustarea. Cu alte cuvinte mi-am umplut stomacul de suc de cramberry; si am avut de "lucru": cramberry simplu, cu capsuni, cu mure, cu mandarine, cu mango, cu mere... Ma-ntelegeti. Asa ca, pentru cinci minute, va rog eu, nu mai pomeniti "suc de cramberry", ok?
Eh, oricum "totul e bine cand se incheie cu bine", asa ca - fara sa fac multe nazuri - am trecut doar pe la standul de carti postale din magazinul de suveniruri ce-ti sta in cale la iesirea din orice "mizilic" de muzeias ai vizita pe-aici, si, trecand pe la volanul unei Toyote (ce imi inchipui ca a memorat singura drumul catre casa), am reusit sa ajung "in fata" voastra sa va dau veste despre cele ce se mai petrecura.
Cu gand zburdalnic, aceeasi,
Denisa
Jurnal American (1)
Jurnal American (1)
7/30/01
Eu tocmai m-am intors de la Cape Cod - o zona superba, aflata pe malul Atlanticului, adesea "vanata" de uragane si alte asemenea.
Am fost gazduita, cu multa bunavointa, in casa de vara a doi profesori - Brad si Rachel Lawson. Aflata pe o colina,
Pot spune ca timp de doua zile am gustat si eu putin - dar zdravan - din acel "American dream life" despre care se tot vorbeste prin filme!
"Erik 2", ambarcatiunea d-lui Lawson, m-a purtat catre "
Dupa cateva lectii de scufundare - trebuie sa fi aratat foarte hazliu cu o masca de doua ori cat fata mea!:-) - si nitel zvantat pe plaja, am pornit-o spre casa.
Se planuise si ceva pescuit pe drumul de intoarcere, insa "Erik 2" n-a prea tinut cu mine; sau poate ca pur si simplu voia sa ma lase sa ma "imbat" de soare in mijlocul apelor.... Frumoasa perspectiva, dar nu si atunci cand gluma se ingroasa. :-)
Cele doua motoare ale barcii au decis ca-i timpul sa se puna totusi pe treaba, in cele din urma, asa ca am reusit sa ajungem la mal cu bine si cu escorta din port, evident.
Brad - un iubitor al apei care la hranit si langa care a crescut de mic - mi-a dezvaluit intr-o clipa de deznadejde : "Barcile sunt definite ca gauri in care americanii ca mine sa pompeze banii!".:-)
Ca viata de marinar e frumoasa dar grea stiam; nu stiam insa ce "fir" invizibil te poate lega pe veci de un loc unde stii sigur ca in orice zi oceanul isi poate revendica drepturile de "stapan atotputernic".... Mi s-a spus ca "Iubirea pentru frumos merita sacrificiul; chiar si cel suprem, nu numai cel material!" Aici, in zona asta, sunt cel putin doua uragane pe an. Cu toate astea, vilele din zona se inmultesc in fiecare sezon.
Rachel chiar zambea povestindu-mi despre numele feminine si masculine ale uraganelor: "Sunt curioasa anul asta cu ce nume or sa inceapa!". Inainte erau numai nume feminine.
Ziua s-a incheiat frumos, cu un apus de nedescris si un gratar pe terasa sotilor Lawson.
Desigur, nu am prins rasaritul. Cand m-am trezit, soarele era deja in plina vigoare, cu toate ca ceasul nu arata mai mult de opt jumate.
Primul gand: plaja! Am reusit sa-l conving pe Brad sa-mi dea o undita cu care mi-am omorat cateva ore bune fara prea mult noroc. Se vede bine, ori cineva mi-a urat "Succes!" in loc de "Fir intins!", ori poate e de vina "prostul obicei" al americanilor de a pune tot gunoiul in tomberoane, fara a arunca nici o pereche de cizme in apa pentru bafta pescarilor ghinionisti ca mine!:-)
Inainte de plecarea spre Middleboro (aflat la vreo doua ore departare de
Curioasa chestie, aici, ca sa parchezi masina in locurile amenajate langa plaja trebuie sa fii din oras (si sa detii un actibild lipit pe masina); doar unele plaje accepta taxa de intrare pentru vizitatori din afara orasului.
Ce o drept, plajele sunt bine intretinute, si supravegheate. Si chiar daca putini se incumeta sa incerce fiorul rece al apei oceanului - in mare parte surferi - salvatorii sunt pe pozitii. In apa nu exista geamanduri, insa sunt stoluri de foci care am inteles ca musca al naibi de rau daca te aproprii prea mult de zona lor.
Cu un zambet zburdalnic, si un gand de bine,
Denisa
Jurnal American
Jurnal American
28.07.2001
Prima senzatie cand am pasit pe JFK - aeroporul din
M-au incalzit doar vorbele lui Liviu - un oceanograf roman, poposit si el pe taramurile "Lumii Noi" la bordul aceluiasi avion care m-a adus pe mine. Povestea sumara a celor peste cinci ani pe care i-a petrecut aici, in State, mi-a dat nitel optimism si m-a facut sa strabat mai usor culoarele gri, anoste, cu scari rulante nefunctionale la capatul carora o negresa te-ntreba: "Cetatean american?" - atragandu-ti atentia asupra unei placute de selectie (ca la lagar) - "Straini sau imigranti - pe aici".
Trecuta cu bine prin controlul pasaportului si al bagajului (foarte superficial), am pasit in
Nu o
Mi se pare normal sa traiesti decent, intr-o casa decenta, sa ai o slujba decenta. Mi se pare normal sa ai parte de respect si la randul tau sa respecti pe cel de langa tine. Mi se pare decent sa ceri si sa obtii cea ce ti se cuvine.
Dar poate ca anormalitatea vine aici, in State, tocmai din prea multa normalitate. De pilda, orice reprezentant al autoritatii se opreste langa tine si te-ntreba -atunci cand doresti ceva - " Cum va pot ajuta?". Dar asta nu inseamna neaparat ca urmatoarele cuvinte care ii vor iesi din gura nu vor fi : "Imi pare rau dar nu e sub autoritatea mea; nu va pot ajuta."
Si tot la capitolul normalitate - sa zicem - intra si faptul ca atunci cand te simti cel mai puternic nu-ti prea mai pasa si nu te mai intereseaza de nimeni. Cam asa se face ca nu m-a surprins, cautand oficiul "Tarom" -
Insa pe cine sa arunci mai intai vina daca, privind in jur, observi ca New York-ul este o "citronada" de cultura, cu istorie scurta, incropita din zeci de alte culturi. Negrii sunt peste 40% din populatia NY-ului, dupa cate mi-am dat eu seama - asta daca nu cumva albii se ascunsesera de caldura prin birourile din zgarie nori. Si-ar mai fi inca o portie larga de indieni, pakistanezi, chinezi - asiatici - si , evident, nelipsitii spanioli,... printre alte natii. Gustul de acru ramane in urma constatarii ca aceste "minoritati majore" fac, in principiu, munca de jos; sunt "sclavii" moderni ai unei civilizatii moderne.
Insa, chiar si cat ii priveste pe acestia, nu se poate spune ca lipseste acea normala protectie a munci si apreciere a efortului. Si asta n-am putut sa nu admir in
Am intuit acest respect in grija ce se acorda sanatatii fiecarui cetatean, in felul cum esti tratat in orice local public, in toate facilitatile care ti se pun la dispozitie, in bunavointa oricarui angajat si chiar si in spritul de optimism care pare sa insoteasca pe toata lumea de aici. Zicala e ca "Optimismul atrage lucruri bune si zambetul naste zambete".
Ce e drept, nu am vazut inca aici oamenii cu fetele triste si posomorate care te opreau din drum la orice pas in
Cineva imi spune acasa ca am sa ma simt bine si ca
Si atunci, oricat de mult m-ar captiva privelistea varfurilor stralucinde ale New York-ului vazut de la inaltimea giganticei Empire State Building, oricat de interesanta m-ar parea "lectia" de istorie exempificata pe "Freedom Way" ("Drumul Libertatii") din Boston, oricat de aventuroasa ar fi o croaziera pe ocean, in cautare de balene pe langa Cap Code,... nu pot sa nu respir o clipa si sa ridic o geana spre ziua in care, trezindu-ma din acest neasteptat "vis american", va voi putea strange din nou in brate pe fiecare dintre voi, cei care-mi sunteti partasi acestui fir de gand, trimis de-aici, de peste-atatea ape....
Cu inima zburdalnica, aceeasi,
Denisa
About America
About America
4/29/02
I had no idea America has become “the country of the first arrived”.
Let's not forget that the reality is the following: half of NY still speaks - at home and even in school - mostly Spanish, as does more than half of California, and Nevada, and Texas... The other half is owned by Greeks, and Arabs and Chinese and so on.... What is the percentage of "Americans" in this country? I mean real Americans? People who don't go in their native countries every summer - or at least dream of going; people who forgot their traditions and language to adopt only English in their homes and everywhere else? How many of your scientists or pop music singers are the type of real "Americans"? And since when do I have to leave a free country just because I think that maybe George Bush - the present "uncle Sam" - is wrong in one matter or another? What about the freedom of speech? And to talk about this nations trust in God.... I think this is barely a good time for that (see the catholic priests abusing children).
I see America as a choice. Everybody has the right to make one in his/her lifetime. I see it as the better choice.
In your case, Tom, you didn't have to make the choice; the parents of your grandparents made it for you and you take it for granted now. I'm making the choice for myself and I'm fighting for it more than you will or have ever fought for something in your whole life.
It's why I know I deserve it. So don't give me this "first arrived right to set-up the rules" crap.
If it was for someone to listen to this idiot, after all those he claims that “have no right to be here and should leave” have left, there may be left about 10 million people in all America - who claim to be "real Americans". And they would probably be the kind of people who dare to say:" I'm doing whatever I dam please because I'm an American!”
And I say - fine! But who's gone support your economy, who's gone work in your factories for the minimum wage, who's gone give you oil for the price that you get it for now.....?
I'd rather stop here.
America is what it is, because it has all it has.
Denisa Dobrin
Subscribe to:
Posts (Atom)