April 15, 2013 - Boston Marathon story...

My Boston Marathon from these past 4 years.

Se spune "Life happens.." ("viata se intampla"). Dar prea adesea altii fac viata sa se intample. Era o zi atat de superba. Si eu eram asa fericita ca m-au ales sa fiu supervizor la autobuzele din unde voluntarii returnau plasele in care alergatorii si-au lasat lucrurile inainte de cursa. Totul decurgea normal. Primele autobuze au sosit exact la timp din Hopkinton. Soferii le-au parcat, ca in fiecare an, nu departe de linia de sosire (de cealalta parte a piatetei din Copley). Timpul a trecut repede in dimineata aia. Multe de facut. De la 8.30 cand am ajuns la Hancock si am inceput organizarile - impartitul jaceketelor pentru voluntari, senvisurile, apa, clasa de intruire etc. - si pana la 10.20 cand am iesit in strada sa urcam un autobuze, nici nu stiu cum au zburat minutele. Am alergat intre cele 4 autobuze pe care le aveam in subordine incercand sa ridic moralul voluntarilor si sa ma asigur ca aveau tot ce le treibuie la dispozitie. Au fost fantastici! Sase persoane pe autobuz; au aranjat bagajele pe numere, ca sa le gaseasca repede cand aveau sa ajunga alergatorii la fereastrele autobuzelor... Un mic set back pe la 11, cand in autobuzul sase (unde aveam voluntari niste liceeni, veniti probabil mai mult pentru a-si lua jacketa oficiala de voluntar la maraton gratis - e in valoare de $80) mi-au disparut momentan voluntarii. Frank Dugan - coordonatorul nostru - mi-a adus imediat o alta echipa, bine motivata. Asa ca totul a intrat in normal rapid si eram pregatiti, pe cat se poate, can au inceput sa fie anuntati primii alergatori care au trecut linia de sosire. Un etiopian, 23 de ani - am reusit sa inteleg din spusele anuntatorilor cocotati pe scaune inalte, in mijlocul drumului. Apoi, dupa 12.30 au inceput ca "curga" si ceilalti alergatori. In afara de vant, conditiile erau perfecte pentru alergat un maraton, din cate ziceau toti. Majoritatea alergatorilor aratau mult mai bune ca in anii trecuti. Cu un an in urma a fost foarte cald, asa ca multi s-au lasat pagubasi chiar de la inceputul cursei, sau nu mult dupa cativa kilometrii. Iar cu doi ani in urma a plouat strasnic. Iar, nu magnific. Anul asta nu aveau maratonistii nostrii nici o scuza sa nu termine cursa. Si intr-adevar, la autobozele mele dintr-o data s-a facut o aglomeratie greu de descris. Voluntarii cautau frenetic dupa plase; alergatorii isi strigau numerele de pe bib... Cand coada s-a marit considerabil am inceput sa merg printre cei care asteptau sa-i intreb despre cursa, ca sa ma asigur ca se simt bine si ca sa le creez impresia ca asteapta mai putin. Asa e cand te tine cineva de vorba...
 Pe la ora doua deja autobuzele mele erau aproape goale. In (autobuzele) 5 si 6 mai ramasesera vreo 10 plase neculese de alergatori. Frank mi-a cerut voluntari pentru celelate autobuze de pe Boylston Street. Am tinut doar doi care sa scoata plasele in fata autobuzului 6 si sa le pazeasca. In autobuzele 11 si 12 voluntarii inca mai lucrau de zor. Aveam o harta a zonei in mana si multi alergatori ma opreau sa ma intrebe unde isi gasesc autobuzul sau unde e zona de intalnire cu familia lor. Am condus o fata din Milwaukee care tocmai terminase cursa si avea crampe spre autobuzul 41, care era pe Boylston. Se plangea ca e nemultumita de timpul obtinut: "nu a fost cea mai buna cursa a mea" - a zis - "m-am simtit rau azi dimineata". Alergatorii care treceau pe langa noi erau din ce in ce mai putin antrenati ca cei dintai. Le spuneam: "Great job! You're almost done walking for the day! Almost there! I could never do this! You're awesome!" si adesea primeam un "Thanks!" sau "You volunteers are great!". "You did the hard work; I just ran all day!" - mi-a spus cineva din Maryland. LOL Puts a smile on your face ...

Map of the Finish Line area and Clothing return buses

 I-am aratat fetei autobuzul ei, indata ce l-am ochit pe Boylston si am intrebat-o daca de aici incolo e "ok". Mi-a multumit si a spus ca-i bine. Am lasat-o. Am dat sa ma intorc spre zona mea, pe James Street, dar ochii mi-au picat pe o alta fata care nu arata prea bine. M-a intrebat de zona de "Family reunion". Deja isi luase bagajul. I-am spus Copley. Arata asa de ametita si plansa incat, privind in jur la multime si la distanta pe care ar fi trebuit sa o parcurga nu mi s-a parut ca mai poate. Zona de reuniune ar fi fost peste bloc de unde eram noi. Dar trebuia sa o faca tur in jurul cladirilor - de unde eram noi. Am intrebat-o daca are nevoie de asistenta medicala. Erau fete cu scaune pe rotile chiar la colt. A spus nu. Dar m-a rugat, daca pot, sa o duc spre Copley. Era derutata. Am mers cu ea pe Boylston spre Copley. Stiam ca sunt baricade peste tot pe traseul principal a cursei, mai ales in jurul piatetei. Dar m-am gandit ca daca o duc pana la cortul medical principal si vad asistentele cum arata o lasa sa treaca prin cort in partea cealalta. In plus, nu ajunsem in anul acela sa vad lina de final. Cu un an in urma mai ca mi-au luat cei de la securitate autorizatiile (credentials) pentru ca m-am dus prea aproape de castigatorul cursei. Nu prea aveam ce cauta in zona aia in mod normal (esti acreditat pentru anumite zone), dar eram curioasa, fireste. Cine nu e? Anul asta fusesem asa ocupata ca nici nu incercasem.
 Mergeam impotriva majoritatii. Alergatorii veneau dinspre Copley. Pe marginea drumului, numerosi suporteri foarte entuziasmati; pe mijloc voluntari care inmanau pahare cu gatorade si apa celor care abia terminasera cursa si megeau spre autobuze sau sa-si gaseasca famila si prietenii. Fata cu care eram a refuzat apa; avea in mana o sticla de gatorade. Mergea schiopatand nitel; se plangea des ca are crampe si nu vrea sa se opreasca; "doctorul meu mi-a zis sa merg; keep walking; don't stop" - imi spune. Nu-mi amintesc, dar mi-a povestit intre Berkeley Street si Clarendon ce cursa calificatoare terminase. Vorbea din ce in ce mai putin, dar eram din ce in ce mai aproape de Copley. De la Clarendon se vedea deja lina de sosire. Nu-i venea sa creada ca o vede din nou. Nici mie. Cate eforturi depuse... doar ca sa treaca o line! Din partea asta cred ca se vede altfel... Nu am fost nicidata in "pantofii" unui alergator de maraton. Am doi prieteni care au alergat anul asta; dar uitasem complet de ei (in afara de un check-in pe Facebook, ca sa le reamintesc: "I support them").
  Am ajuns pe la mijlocul distantei dintre Clarendon Street si Dartmouth... cativa metri pana la intrarea in cortul medical. Fetei ii venea sa vomite. I-am zis sa stea jos pe margine si am facut semn spre un cadru medical. S-a impotrivit si s-a incapatanat sa continue sa mearga. A ajuns-o un baiat cu un carucior sanitar - cam la trei mese cu voluntari care impart apa de linia de final. A impins-o usor, dar autoritar in carucior. se vede ca avea experienta cu astfel de situatii. Mi-a zis "I've got it from here", dar l-am urmat pana ca intrarea in cort. Era multa securitate acolo, printre numerosii assistentii medicali voluntari. Cu amintirea anului trecut inca in minte nu am vrut sa intru in incurcatura. Am faut cativa pasi spre linia de final si vroiam sa fac o fotografie, dar a iesit foarte miscata. Am sters-o. Imi tot trecea lume - voluntari si alergatori prin fata. Cand am auzit prima bubuitura tocmai imi verificam contul de Facebook si setarile camerei foto din aplicatia de pe Facebook. Am ridicat privirea si am vazut un fum gros. Primul gand: "trei sa fie un tun". Nu mi s-a parut normal si era mult prea tare, dar... era Patriot's Day. Ciudat loc pentru o salva de tun totusi si mult prea mult fum. Ceva clar era in neregula. Dar pana sa-mi termin gandul, a doua explozie. Clar nu era tun. Lumea incepuse sa alerge. Vedeam mai bine acum zona - diagonal, peste drum de mine, de cealalta parte a liniei de sosire. Medicii au inceput sa alerge spre zona. Eram intepenita. Jumate din mine facea pasi spre locul respectiv sa vad ce se-ntampla, cealalta jumatate rationa ca ar trebui sa fac ce face toata lumea (in afara de politie si de medici) si sa fug.

 Au inceput sa aduca raniti spre cortul medical. Plini de sange; unii cu taieturi minore, altii mult mai rau. Am ridicat ochii spre zona plina de sange si tocmai puneau in ambulanta un domn care pierduse ambele picioare. O imagine de cosmar - putin spus.
 Toata lumea alerga, unii se mai opreau sa faca o fotografie. Cu toata pregatirea mea de jurnalist nu am putut sa fac o fotografie. Era prea groaznic. Mi-a trecut gandul prin minte o secunda, dar vazand camerele de filmat, mi-am zis: "This is enough coverage". Dilema aceea veche: respecti individul sau te intereseaza doar sa relatezi ce se pretrece. Oricum pana sa ma hotarasc deja inchisesera usile ambulantei. 
Toata lumea tipa. Eu levitam intre cortul medical si mesele cu apa din mijlocul drumului, pe care voluntarii deja le dadeau la o parte sa poata venii pompierii si cateva alte ambulante. Doua explozii de cealalta parte a liniei de sosire... ce insemna? Am auzit cuvantul bombe; si apoi "they think there might be a third" (ar putea fi o a treia) - rezonand din radioul unui politist care a strigat imediat: "Stay away from the trash cans!" (Departati-va de cosurile de guoi). Era gunoi peste tot in momentul acela. Sticle de apa, gatorade, pahare de plastic... nici nu mai vedeai cosurile de gunoi. 

Pentru cateva minute m-am plimbat inainte si-napoi in zona de langa trecerea de pietoni de langa cortul medical. Rationam ca daca ar mai fi bombe traseul pare sa vina dinspre linia de final, deci urmatoarea ar fi in partea cealalta, de mine... Pa de alta parte, cu atata lume la cortul medical, sa pui a bomba acolo ar fi putut trece neobservat (chiar si sub nasul politiei); un psihopat ar fi putut usor gandi ce repede poti face multe victime in acel loc. Dar toate exploziile fusesera pe cealalta parte de drum, in zona pietonala, din cate puteam sa discern. In timp ce incercam sa rationez daca eram in centrul zonei de pericol sau chiar intr-un loc ce putea deveni alt masacru, m-am oprit sa fac in sfarsit niste poze. Politia deja incepuse sa se reorganizeze si sa inceapa sa ne impinga pe toti inapoi. FBI-ul ajunsese, squad-ul de dezamorsat bombe... Am decis sa o iau inapoi. L-am vazut pe Troy - cel de-al doilea coordonator al echipei de voluntari de la State Street - venind spre mine: "L-ai vazut pe Frank?". Taman il vazusem. Imi strigase sa-l ajut sa-i scoatem pe toti maratonistii si voluntarii din zona; erau inca multi pe mijlocul strzii si inca mai veneau ambulante. Vensise si el dinspre aria de masacru.

 

  L-am insotit pe Troy si l-am prins pe Frank din urma. In timp ce mergeam, Frank ne explica cu multa stapanire de sine planul pe care sa-l urmam Frank e "veteran' al Maratonului - e organizator de 9 ani. M-am oprit la intersectia cu Clarendon Street, langa echipele de jurnalisti sa verific Facebook si Twitter iar. Am incercat sa o sun pe Silvia, una dintre colegele de lucru care voluntaria pe autobuz. Imi trimisese mesaj sa ma intrebe ce se intampla. Aveam semnal dar nu parea sa sune. Am inchis si i-am trimis mesaj sa le spuna celorlati ca pot sa plece acasa; tocmai au explodat doua bombe. Am mai facut cateva poze si le-am pus pe Facebook. Apoi am alergat sa ii gasesc pe Frank si Troy. Cand am ajuns la autobuzele mele deja toata lumea plecase. Erau goale. M-am bucurat ca ajunsese vorba pana la toti. Frank si Troy au venit cu inca doi colegi, si ei supervizori la alte autobuze (erau 54 de autobuze cu bagaje in total). Au pus bagajele ramase in niste barje mari. I-am urmat inapoi pana la Boylston si i-am spus lui Frank ca plec si eu.